Avem sefi peste tot, urmam reguli scrise si nescrise. Incercam sa ne traim viata dar viata ne traieste pe noi … am ajuns actori in propriul rol, executam fara sa intelegem, ni se sufla ce trebuie sa spunem si sa facem.

Imi revine in minte versul lui Neruda: “Daca va fi sa doresti sa fii fericit,doreste-ti in fiecare zi.”
Muncim pentru bani, dar nu mai ajungem sa ne bucuram de ei … cheltuielile ne preseaza, trebuie sa facem altii … e o cursa fara castigatori. Putinul timp liber ni-l fura televizorul, si ne traim visele holbandu-ne la visele altora. Ne sinucidem zilnic in reprize:

Când dedicarea atenţiei se transformă în abandonul ei, începi să pipăi realitatea cu antenele altora (în curând, Antena 5). Te preschimbi într-o cârtiţă, oarbă la ce-i în afara ecranului, o terminaţie a telecomenzii.
Ai senzaţia că tu schimbi posturile, dar e invers: ele te schimbă pe tine, apăsând subtil pe nişte butoane interioare. După ce ziua dedici timpul tău altora, la serviciu, seara devii animalul de companie al televizorului. Cu ochii ţintă la stăpân, îi pândeşti fiecare cuvânt şi-ţi permiţi doar două-trei ieşiri, pentru nevoile fiziologice. În rest, rămâi legat cu lanţ gros de cuşca paralelipipedică (în curând, plată).

E mai rau ca in Matrix … oare traim cu adevarat?
Strig cu celelalte cuvinte:
” de-acela,vai, ce nu-si da seama
spre care rai mai mica-i vama… “

Afisari :341