Fiecare noua zi este o foaie alba de hartie. Ai libertatea sa alegi cum vrei sa o umpli. In lipsa unui vocatii puternice oamenilor le vine insa greu sa aleaga intre variantele aparent similare oferite de viata. Libertatea traita in acest fel devine o corvoada in plus.

Ai o viziune pe termen lung asupra vietii? Ai obiective care urmaresc indeplinirea acestei viziuni? Sti de ce traiesti pe acest pamant? Ai aflat un rost al existentei tale?

Daca da, atunci acest articol nu se refera la tine!

In sundaj IREScop referitor la soarta Ceausestilor, socheaza numarul mare de nostalgici ai vechiului regim.

Pe langa alte explicatii posibile se poate enumera si varsta. Banuiesc ca cei ce regreta trecutul comunist isi amintesc totodata si despre tineretea lor trecuta. Anii luminosi ai tineretii, cand totul parea posibil vor ramane cei mai frumosi ani indiferent sub ce dictatura au fost traiti.

O alta explicatie este si cea a lipsei de rost a vietilor noastre astazi. In trecut credinciosii au realizat cat de implinita poate sa fie o viata traita pentru Dumnezeu. Inlocuind religia, comunistii au reusit sa dea un sens (de suprafata) sacrificilor cerute. Astazi telurile din trecut nu au mai fost inlocuite cu nimic. Nu am mai inoit juramintele parintilor nostri si altele noi nu am facut. Multi oameni s-au trezit goi, fara Dumnezeu, fara idealuri comuniste, fara idealuri proprii, confruntati vesnic cu ziua de azi.

Un articol excelent de Mihnea Maruta:

… Acesta e adevărul sec. Oricât ar părea de cinic, majoritatea vrea şi are nevoie să fie condusă.

Dacă-i asiguri o oarecare marjă de mişcare în propria viaţă, dacă-i furnizezi o iluzie bine ambalată că el este cel care ia deciziile importante în ceea ce-l priveşte, omul – cu rare excepţii, acele excepţii care schimbă istoria – se supune sistemului.

Asta n-a reuşit comunismul, să mai ambaleze iluzia. Prea dureroasă ajunsese discrepanţa dintre declaraţii şi sărăcie. Dar ceea ce a reuşit comunismul, şi aici voiam să ajung, a fost să ofere un rost sacrificiului, un rost de multe ori palpabil, real. Părinţii şi bunicii noştri care au crezut în comunism pot, oricând, să se justifice: fie că era vorba de vreo hidrocentrală pentru care se dărâmau munţi şi se strămutau sate întregi, de imposibila şosea peste Făgăraş, de uriaşa Casă a Poporului sau “doar” de plata datoriei externe, ei vedeau – partidul şi statul aveau grijă ca ei să vadă – că sacrificiile nu le sunt inutile. Şi asta îi convingea că participă la ceva mult mai înalt şi mai important decât propriile destine. Asta îi convingea că rămâne ceva în urma lor şi că, la o adică, merită să se mulţumească şi pe mai departe cu pâinea cumpărată pe cartelă, cu surogatul călătoriilor citite şi cu visurile transferate urmaşilor.

Să încercăm să înţelegem înainte de a da cu piatra. Oriunde în lume şi indiferent de ideologie, liderii politici ştiu, sau învaţă repede odată intraţi în sistem, că oamenii pe care-i conduc se mulţumesc cu o libertate (tot mai) limitată dacă pot fi făcuţi să creadă într-un rost superior şi, cu atât mai mult, dacă li se oferă dovezi că sunt şi ei parte dintr-un plan datorită căruia vor avea acces măcar la o feliuţă de nemurire. Ideea sacrificiului cu sens bate libertatea neînţeleasă.

Aceasta este deosebirea esenţială pe care o resimt românii puşi să se raporteze la trecutul comunist. Da, aceia dintre noi care şi-au trăit atunci cei mai buni ani îşi amintesc toate “atuurile” descrise mai sus, plus faptul că mergeau anual în concediu . Dar nu asta înclină balanţa în favoarea “nostalgiei”, ci lipsa, astăzi, a unor scopuri comune şi concrete, mai mici sau mai mari, care să dea sens sacrificiului.

Pentru ce ne sacrificăm? Doar aşa, fiecare pentru el? Trăim doar ca să supravieţuim crizei? Nu construim nimic pentru “după”, să vadă şi nepoţii? Strângem cureaua doar ca să cârpim ce avem? Ne îndatorăm doar pentru bani? Mâncăm mai puţin ca să mâncăm, cândva, mai mult? Suntem liberi numai ca să murim? Murim aşa?

Textul integral poate fi citit aici: “Rostul sacrificiului”.

Afisari :875